9-12 noiembrie
Iată-ne
ajunși la al patrulea episod al plimbărilor noastre de grup, începute în acest
an. Periplul a demarat unde altundeva decât la prietenii noștri de la Pensiunea
Luminița, în satul Ciunget (Vâlcea), atunci când am descoperit Cascada Scoruș.
A continuat la Pensiunea Mamina, din satul Peștera (Brașov), când ne-am plimbat
pe la poalele Pietrei Craiului, până pe Cheile Pisicii. Apoi la Pensiunea
Dacica, din satul Alun (Hunedoara), de unde am vizitat Fundătura Ponorului și
câteva din cetățile dacice incluse în Patrimoniul UNESCO. De această dată
suntem la poalele Bucegilor, iar noii veniți în micul nostru grup de drumeții
sunt finii noștri, Liana și Chris, împreună cu băiețelul lor de mai puțin de un
an și jumătate, Sebi. Suntem pe ”teren nou”, în sensul că nu am mai fost până
acum la pensiunea unde vom sta și nu am văzut niciunul dintre obiectivele pe
care le aveam în plan. Am avut noroc de o vreme excelentă în toate cele patru
zile ale excursiei noastre, cu mult soare și doar câțiva nori răzleți pe cer.
Vineri
dimineață parcăm puțin mai sus de telecabina din Bușteni, având ca prim
obiectiv, așa de încălzire, Cascada Spumoasă. Drumul este foarte ușor și
durează circa 30-40 de minute, mergând în mare parte cam pe sub cablurile
telecabinei. Pentru foarte puțin timp traseul nostru este comun cu cel spre
vestita Cascadă Urlătoarea. După ultimele clădiri, acolo unde drumul forestier
face o curbă largă spre stânga, ne despărțim de acesta și mergem în față,
urcând prin pădure pe marcajul cruce albastră – Jepii Mici. Tot într-o curbă
spre stânga a traseului ne despărțim de acesta și continuăm înainte pe drumul
nemarcat, însă destul de evident, până la ceea ce pare a fi o stație de captate
a apei (din câte am citit pe Internet). În dreptul ei, drumul trece peste râu
cotind spre dreapta, pentru ca în scurt timp să facă o întoarcere spre stânga.
Ajungem la o bifurcație, în dreptul unei proprietăți îngrădite (Romaqua),
probabil vreo stație de îmbuteliere. Urcăm până la poartă, pe poteca din
dreapta, însă paznicul, scos din casă de lătratul câinilor, ne spune să ne
întoarcem la bifurcație și să ocolim proprietatea pe ramura din stânga, iar
când vom ajunge la ”baraj” să urcăm pe poteca din dreapta acestuia, prin pădure.
Îi mulțumim și îi urmăm indicațiile. Deasupra refugiului Salvamont găsim
cascada. Ne bucurăm că am ajuns devreme la ea, căci în scurt timp soarele
dispare în spatele stâncii care o străjuiește. Deși cade și își julește puțin
bărbia, Sebi este bucuros căci se poate juca în voie. Mă cațăr puțin pe o
potecă intuitivă, având cascada în stânga. Este foarte liniște aici – abia când
plecăm mai apare un cuplu.
Mâncăm la
restaurantul cabanei Gura Diham, apoi pornim spre Fundata. Intrarea în curtea
pensiunii Creasta de Vis se face direct din drumul european ce leagă Branul de
Rucăr. Casa este bine izolată așa că traficul nu deranjează somnul turiștilor.
Și nici zgomotul produs de liniile de înaltă tensiune ce trec peste partea
dinspre stradă a curții pensiunii, acolo unde este amenajată parcarea. Camere sunt
mari, luminoase, curate, dotate cu balcon (al nostru dă spre creasta Pietrei
Craiului – de unde vine și numele pensiunii). Însă la capitolul detalii s-ar
mai putea aduce îmbunătățiri, dacă ne gândim că pensiunea are patru margarete.
Ușa de la camera noastră (4) nu stă închisă decât dacă o încuiem. Nici cea de
la baie nu se prea închide. Aici săpunul lipsește complet (erau doar două
pliculețe cu gel de duș), iar sulul de hârtie igienică este spre final. Cabina
de duș nu are un geam lateral – iar două camere din cele 11-12 ale pensiunii nu
au cabină deloc. În țevile de calorifer vom auzi mai toată noaptea un zgomot.
Proprietara pensiunii, doamna Adriana, este amabilă și încearcă să rezolve cât
mai multe din cerințele turiștilor. Mâncarea este bună, însă porțiile mi s-au
părut cam mici, iar numărul lor calculat destul de strict – căci atunci când
mai doream câte o garnitură sau o salată în plus ni se spunea adesea că nu mai
este. Micul dejun era adus din bucătărie progresiv, astfel încât trebuia să
faci mai multe drumuri și să aștepți câteva minute până când doamnele care
serveau sesizau că s-au terminat roșiile sau ouăle și aduceau un nou platou.
Iar luni dimineață nu am avut ouă deloc – se terminase stocul. Dincolo însă de
toate aceste detalii ne-am simțit foarte bine în sala de mese, călduroasă și cu
ferestre mari. Un alt grup de turiști, care venise cu mâncarea de acasă, a luat
masa într-o sală separată, căci la foișorul de lângă grătarul din curte era destul
de frig. Pensiunea are un teren de sport, cu instalație de nocturnă, însă noi
am preferat să jucăm ping-pong la masa din camera de la subsol.
Sâmbătă dimineață mergem cu mașinile la Șimon. Traversăm
satul, intrăm pe drumul forestier, foarte bine întreținut, trecem de prima
barieră (despre care am înțeles că de obicei stă deschisă, fiind uneori închisă
doar de formă) și parcăm la o bifurcație, în fața celei de-a doua bariere, de
data asta închisă. Mergem pe ramura din stânga (cea cu barieră), pe teren
aproape plat, urmând marcajul triunghi galben. Vom urca puțin pe Valea Gaura –
după unele păreri, cea mai pitorească și cea mai lungă din Bucegi. În scurt
timp ajungem într-o poiană, la monumentul ridicat în memoria victimelor unui
accident aviatic, când un elicopter militar israelian, în care se afla și un
soldat român, s-a izbit de stânci. Am citit că uneori steagul românesc
lipsește, în vreme ce drapelul israelian este înnoit periodic. Valea se îngustează,
urmând cursul unui pârâu. Îl părăsim curând, cotind la stânga, și începem
segmentul de urcare susținută prin pădure. Facem o pauză într-o poieniță,
dincolo de care urcușul se domolește. Ieșim în Poiana Gaura. Turmele de oi au
coborât de ceva timp, așa că pericolul de a ne întâlni cu câinii și cu
animalele sălbatice atrase în jurul stânei este mai mic (sau cel puțin așa ne
place nouă să credem). De aici urmăm marcajul cruce roșie care vine dinspre
Bran și urcă până la Vf. Omu (în vreo 4 ore din locul în care ne aflăm, după
cum scrie pe indicator). Curând ajungem în dreptul unei săgeți care ne indică o
abatere spre stânga (marcată cu punct roșu) de circa 130 m spre cascadă. Urcăm
pe pietre câteva mici praguri și ajungem la Cascada Moara Dracului. De fapt,
din acest loc vedem doar jumătatea ei inferioară, împărțită în două fire.
Impropriu spus vedem, căci cascada este secată complet, fără pic de apă. Miruna
se cațără pe un ultim prag (asigurat cu vreo două trepte metalice) și ajunge la
baza cascadei. Pentru a vedea și jumătatea ei superioară ar fi trebuit să ne
întoarcem în traseul principal (cruce roșie) și să continuăm urcarea, cred că
pentru încă vreo 20 minute. La cascadă ne întâlnim cu un cuplu de turiști care
coborâse de la Omu. Îi întreb, așa ipotetic, cam cât am mai avea de urcat până
la începutul porțiunii alpine a Văii Gaura, acolo unde începe de fapt traseul
spectaculos. Îmi răspund că ei au coborât în circa 30 minute. Noi probabil am
fi făcut vreo oră la urcare și încă una la coborâre. Nu mai avem timp, căci
ziua este scurtă la mijloc de noiembrie și nu ar fi prea indicat să ne prindă
întunericul pe segmentul de coborâre accentuată prin pădure. Așa că facem un
mare popas în poiana unde se află indicatorul cu abaterea către cascadă. Din
locul în care am lăsat mașinile și până la cascadă am urcat circa 500 m
diferență de nivel (până la circa 1600 m altitudine), în vreo două ore și
jumătate. Copiii cei mici, Ana și Andrei, au rezistat foarte bine la urcare –
se vede că au început să capete experiență.
Duminică ne propunem o drumeție mai ușoară. Până la
bariera de la bifurcație drumul este același cu cel parcurs cu o zi în urmă. De
data aceasta vom merge pe ramura din dreapta a bifurcației (cea cu podul), pe
drumul forestier, urmând triunghiul albastru, spre Poiana Guțanu. Este momentul
să spun că Max, prietenul finilor noștri Anca și Adi, a fost ”consultantul” meu
pentru toate obiectivele văzute în această excursie. Un împătimit al Bucegilor,
și al munților în general, Max îmi spusese că de la bifurcație se mai poate
merge cu mașina preț de vreun kilometru sau doi. Însă am preferat să urmăm
sfatul mai precaut al gazdei noastre, care mi-a sugerat să lăsăm mașinile la
barieră, ca în ziua anterioară, căci drumul forestier este prost. Așa că mergem
pe jos. Într-o curbă în urcare vedem două mașini parcate.
Într-adevăr, dincolo de ele, doar autovehiculele de teren se mai pot încumeta. Urcăm
constant până în Poiana Guțanu, situată la circa 1400-1500 m altitudine. De la
bifurcația unde ne-am lăsat mașinile cred că am făcut aproximativ o oră și
jumătate. Panorama spre Piatra Craiului și Iezer-Păpușa este absolut superbă.
Ne întindem pe pături, încălzindu-ne la soarele blând al după-amiezii. Este
vreme de stat în tricou, dovadă că doi dintre membrii grupului se dezbracă la
bustul gol pentru ultima porție de vitamina D naturală a acestei toamne. Din
poiană, traseul continuă urcarea fie spre Șaua Strunga pentru a coborî mai apoi
la Padina, fie spre Șaua Bătrâna de unde coboară spre Hotel Peștera. Tot din
Poiana Guțanu, un alt traseu merge spre stânga, făcând legătura cu Poiana
Gaura. Întorși la pensiune, ne așezăm la discuții în sala de mese până seara
târziu.
Pentru luni, dacă ar mai fi fost amatori, aveam ca
obiective locul numit Gura de Rai, precum și una dintre cascadele Doamnei sau
Obârșia Ialomiței (despre care Max îmi spusese totuși că sunt aproape secate),
cu plecare de la telecabina Padina. Sau eventual Cascada 7 Izvoare, în
apropiere de Lacul Scropoasa. Însă nu am mai avut doritori așa că am plecat
direct spre București. În circa trei ore eram acasă și ne apucam de organizarea excursiilor planificate pentru 2019 în timpul șederii noastre la Fundata.
